Sens

Intr-un tarziu indepartat de florile privirii tale,
Ale caror petale se rup incet,
Din sufletul ce vrea sa adie a primavara,
Sfidand orice dorinta a toamnei,
De a vesteji chiar si cel mai mic coltisor,
Din privirea ta catre mine.

Azi am simtit cum intrega lume din tine,
Sare plangand in bratele mele,
Suspinand fara sa spuna un cuvant,
Fiindca si Cuvantul tace,
Iar atunci cand o face,
Isi striga disperarea din inima sa,
De Cuvant ce nu poate sa inteleaga,
Niciodata,niciodata,niciodata,
Ca poate muri iubita vietii sale,
Pe care o cheama Sens!

Nu poate accepta,cum el,
Chiar daca e un simplu cuvant,
Un oarecare cuvant din atatea si atatea,
Alte si alte cuvinte ce formeaza,
Populatia acestei lumi de cuvinte,
Cu atatea si atatea cetatenii,
Unele mai albe altele mai negre,mai gelbene,
Sau de culori nuantate ale sperantei sau indoielii,
Ale rasaritului sau amurgului din atat de multe intelesuri,
Nu poate crede cum ar putea tocmai el,
Sa ramana fara Sens,
Cand aceasta i-a dat unicul sens al sau de cuvant,
In toata aceasta viata.
Fiindca alaturi de Sens se simtea implinit,
Traind ca si cum ar fi fost etern.
Cum poate el un simplu cuvant,
Sa ramana fara sensul sau?
Fara eternitatea in care credea si care-l facea sa se simta,
Deasupra oricarui rege sau regine ale cuvintelor,
Cum ar fi Existenta sau Desertaciunea?
Atunci s-a gandit ca cel mai bun lucru,
Este sa creada in Sens si sa o urmeze,
Pana cand Frigul aliat al Toamnei,
Ii va desparti ruginindu-le fiecarora in parte,
Propria lor petala.
Deodata s-a curtremurat amintindu-si ,
Ca Frigul o poate ingheta pe Sens inaintea lui.
Atunci s-a gandit cum poate fi rupt,
Din floarea propriei sale vieti,
De cuvant ramas fara Sens a lui?
Vroia sa se sinucida.
A intrebat in dreapta si-n stanga,
Fara sa poata primi un raspuns.
Ar fi vrut sa o intrebe peSens,
Dar o iubea mai mult ca orice pe lumea cuvintelor,
Si nu vroia sa o chinuie cu gandurile sale negre,
De cuvant disperat care presimtea Frigul,
Ce-i va ingheta pana si sangele sau de cuvant ,
In venele oricarei propozitii.
De aceea a tacut pana si fata deSens,
Incercand sa o uite,chiar daca aceasta il intreba mereu,
El tacea tacerea vrand sa moara murirea.

Sens nu intelegea cum .....
Poate muri murirea sau tacea pana si tacerea,
Cum poate plange plansul sau striga strigatul,
Doar lacrimile ei nu putea lacrima.......

Nu a reusit sa o uite pe Sens fiindca ,
Isi uita propriul sau sens fara Sens.
Simtea cum Asteptarea astepta,
Iar Durerea durea,
Imbratisarea imbratisa,
Fara ca vreuna sa aibe un sens in sufletul lui,
De cuvant iesit demult din orice fraza,
Fiindca o pierduse pe Sens.

Era acelasi fel de moarte,
Ca si aceea a Frigului in care va ingheta.
Atunci a ales sa mearga in parcul amintirilor,
Unde atatea si atatea cuvinte s-au regasit sau s-au pierdut,
Vroia sa o vada pe Sens a lui de cuvant stand,
Pe banca unde se sarutau uitand de orice fraza,
De orice semn de intrebare,exclamare sau punctuatie.
Stia ca si ea merge acolo stand in singuratatea unei Amintiri,
Careia ar fi vrut sa-i ofere sensul sau dar nu era,
Ca si atunci cand i l-ar fi oferit numai Lui,
Acelui simplu cuvant din viata ei de Sens,
Care pentru ea se numea Iubit!

S-au intalnit in parcul Amintirii,

Si Sens a oftat adanc in bratele sale,
Fiindca credea in el dandu-i astfel viata,
Pana cand Frigul a venit si petala ei s-a desprins incet,
Iar el a inteles ca nu mai are sens fara Sens,
Ca teama de odinioara era fara sens, fiindca fara Sens,
Isi pierduse orice sens si abia acum realiza,
Ca murise odata cu Sens,
Avand fiecare acea petala unica,
Data de soarta,
Pentru a o imparti impreuna,
Si care nu putea cadea decat o singura data,
Pentru amandoi.


Si de aceea am mers in parcul acelor cuvinte iubirea mea,
Pentru a te regasi in suflarea mea,
Si ati saruta lacrimile planse de atat de mult sens,
Ce m-au readus la viata unicei petale ale noastre,
Ce va cadea in toamna desertaciunii,
Doar o singura data pentru amandoi,
Regasindu-ne ambii in acelasi cuvant,
Cu nume de Moarte.