Realitate crunta - Casnicie esuata

L-am cunoscut la varsta de 16 ani. La inceput a fost o simpla distractie, nu prea intelegeam eu ce inseamna cuvantul "relatie". Petreceam foarte mult timp impreuna si asta ma facea sa cred ca suntem un cuplu perfect. Vorbeam mult, ne destainuiam unul in fata celuilalt. Incepeam sa ne cunoastem si usor am ajuns sa ne indragostim unul de celalalt. Aproape patru luni am fost nedespartiti. Ne intelegeam foarte bine si nu ne doream altceva, decat sa fim permanent impreuna. Singura problema erau parintii mei. Nu acceptau ca fata lor sa aiba vreun prieten. Erau de parere ca trebuie sa termin o scoala si apoi sa ma gandesc si la astfel de lucruri. Pentru ei invatatura este pe primul plan. Ambitia mea a fost mult prea mare si dupa nenumarate certuri au acceptat sa il cunoasca. Au vazut ca nu se inteleg cu mine si erau nevoiti sa accepte situatia pentru a nu ma pierde. Venise si marea zi, iar eu eram plina de emotie. A venit in fata blocului, eu am coborat, iar apoi am mers impreuna spre apartamentul unde erau parintii mei. Tremuram toata. Ma gandeam la reactia lor. Daca nu il vor placea? Am mers inainte si ajunsi la usa ne-a intapinat mama. Zambitoare ne-a oferit cate un pahar de suc si am inceput sa discutam. Dupa ce si-au dat seama ca este baiat bun si ca nu are nici cea mai mica intentie sa le "rapeasca" fiica, l-au acceptat. Eram in al noualea cer. Ne simteam liber si parca nimeni nu mai conta. Dupa cateva luni el a inceput sa ia lucrurile mult mai in serios si nu mai accepta doar plimbarile de seara si vizitele la mine acasa.

Vroia mai mult. Vroia sa fim impreuna mereu, imi cerea sa imi petrec noptile la el acasa stiind ca ai mei nu ar fi acceptat niciodata asa ceva. Indragostita pana peste cap nu m-am gandit la consecinte si m-am luat dupa el. A fost un moment cumplit. Parintii mei eram disperati. Am ajuns acasa in zori iar mama era treaza. Ma asteptase toata noaptea ingrijorata. Nu am tinut cont de ei. Il iubeam prea mult si credeam ca viata alaturi de el este cel mai frumos lucru. Imi spuneam ca tata nu vrea sa ma vada fericita. Am trait o perioada plina de suferinta. Nu mai aveam voie sa il vad, nu mai ieseam din casa si eram supravegheata tot timpul. Nu am mai rezistat si intr-o dimineata, mi-am facut bagajul si am plecat. M-am dus la el. Inceputul a fost ca in vis, apoi situatia s-a schimbat radical. Am fost nevoita sa imi gasesc un loc de munca fiindca el nu ma putea intretine. Şi la varsta aceea era mult prea dificil. Ma angajasem cu jumatate de norma ca vanzatoare la un chiosc si castigam cativa banuti. Dupa luni de chin ma gandeam la parintii mei, la situatia pe care o aveam acasa si la cat de dor imi este de ei. Ma duceam dimineata la scoala, iar dupa amiaza la serviciu. El era in aceeasi situatie. Parintii lui acceptase sa stam cu ei, insa nici nu se gandeau sa ne intretina. Presupun ca au vrut sa ne arate cum este viata si ce inseamna sa nu gandesti. Au reusit. Nu am rezistat mult! Au inceput si certurile intre noi. Stresul si oboseala se acumulasera, iar noi nu mai puteam face fata. Renuntasem la iesirile cu prietenii, devenisem parca niste roboti. Sentimentele se schimbasera si ele. Intr-o zi mi-am luat inima in dinti si i-am spus ca nu mai rezist asa. Aveam de gand sa ma intorc la familia mea, iar el nici nu a incercat sa ma opreasca. A considerat ca este mult mai bine asa. Ştiu ca sunt un caz fericit intrucat parintii mi-au iertat greseala si m-au primit inapoi. Am ramas prieteni, insa nu atat de apropiati ca inainte. Ne salutam ca niste persoane civilizate insa nimic mai mult. Am gresit amandoi. Poate trebuia sa luam in considerare si sfaturile celorlalti. Eu mi-am continuat scoala si am incercat din rasputeri sa-mi fac parintii mandrii de mine. Sa ii fac sa uite greseala mea si cred ca am reusit