Crengi

Te iubesc si sunt legat de tine,
Prin ramura destinului meu,
Pe care ploua sau ninge cateodata,
Cu intrebari sau acel fior al dragostei,
Ce nu vrea sa inghete in gerul,
Unor ganduri spuse aiurea,
La nervii viscolului,
Departe de sufletele noastre,
Ce nu vor sa le inghete sentimentele ,
De crengi aflate etern,
In bataia vantului unor vorbe,
Luate deseori pe sus,
De aerul rece al desertaciunii,
Si duse spre pustiurile neiubirii,
Unde nimeni nu poate intelege,
De ce inmuguresc soaptele noastre,
Cu noi intalniri sau cautari de sperante,
Unde ne imbratisam fiecare,
Eternitatea celuilalt in durerea de a sti,
Ca intr-o zi vom primi pe ramurile uitarii din noi,
Noi si noi fulgi de amintiri inghetate,
Atat de multi incat pana si lacrimile Lui Dumnezeu,
Vor ingheta devenind troiene peste durerea,
De a ne mai atinge vreodata,
In aceasta lume atat de rece,
A carei sentimente ierneaza mereu pentru noi,
Viscolind cu regretul de a mai trai,
Despartiti in noaptea ce nu ne lasa,
Sa avem grija unul de altul,
La sanul unei iubiri imposibile,
Care niciodata nu va alapta un nou Destin,
Fiindca ne-am nascut sub zodia desertaciunii,
Unde pana si ghicitoarele clipelor noastre,
Se intorc cu fata luminii intunericului,
Atunci cand vad nevazutul din noi,
Pentru a lasa noaptea adanca si trista,
A dorintelor,imbratisarilor,privirilor,
Sau a cununiei mainilor ce se vor atinse si imbratisate,
Ce stau atat de singure la fiecare amurg,
Al unor ganduri ce se vor apuse,
De morala acestei lumi ce se vrea perfecta,
Fiindca crede cu strasnicie in Iluzie!
De aceea dragostea mea vino in Destin,
Sa primim cu ramurile noastre,
Fiecare ploaie sau ninsoare a barfelor,
Ce vor pulsa sangele vorbelor acestei lumi,
Prin inimile cuvintelor inghetate si uitate,
De buzele noastre care au ingenuncheat,
In fata unui sarut de fum,
Dus aiurea de desertaciunea acestei Existente,
Pe care l-am fi dorit etern,
Dar am mers in cimitirul privirilor noastre,
Unde am inteles ca doar nimicul conteaza,
Iar acestea erau un simplu mormant al unui crez,
Despre care mi-ai spus ca a murit ca prostul,
La revolutia nimicniciei din noi,
Unde atatea si atatea alte crezuri,
Au vrut cu adevarat sa inteleaga,
Ca in desertaciune trebuie sa accepti minciuna,
Ca fiind un adevar universal valabil.
De aceea dragostea mea,
Te rog intelege-ma ca ramurile noastre vor deveni intr-o zi,
Atat de grele incat nu vor mai putea,
Bate in fereastra sufletelor care ne dorim,
Prin care ne simtim,ne vedem,comunicam,
Ce va deveni intr-o zi o simpla sticla sparta,
In mii de cioburi ale sentimentelor iubirii din noi,
Luate de matura impersonala si fara inima,
A Destinului,satul sa ne mai priveasca,
In nebunia noastra de iubiti.
Cum mai putem crede in iubire,
Cand ramurile falnicei noastre crengi de altadata,
Sunt spulberate de vantul mortii,
Pe tarana rece a iernii uitarii,
De unde vor fi luate in ghearele pasarii vietii,
Spre a-si face un nou cuib al Destinului,
Unde sa se nasca noii pui ai unor clipe,
Ce vor cunoaste iluzia suferintei acestui vis,
Cu nume de viata.